„Pagină” de vineri
Azi cred că a fost prima zi de vineri care nu mi s-a părut prea lungă, prea complicată, prea aglomerată sau, la polul opus, prea plictisitoare. Să mă ridic din pat dis-de-dimineață să mă așez în spatele volanului ca să mă trezesc pe deplin a fost prima alegere foarte bună pentru că traficul de dimineață este atât de plăcut când știi că în dreapta ai o persoană foarte importantă în viața ta și e mai plăcut când ești singur în mașină și îți mai permiți să simți demarajul ce te duce prea repede în treapta a 5-a unde ajungi să te așezi confortabil în scaun privind cum străzile Bacăului îți trec prin fața ochilor una după cealaltă.
Dar era o zi de vineri așa că, evident, nu am fost liber. Am trecut cu vederea faptul că nu mi-a fost aprobat concediul și m-am dus la muncă încrezător. Ziua a început lejer, cu o ciocolată caldă la birou, cu câteva cazuri mici de rezolvat, cu discuții lejere între colegi, discuții „de vineri”. După un timp, însă, mi s-a acrit de stat în fața monitorului și am fost chemat afară de vremea frumoasă (comparativ cu ultimele câteva zile de ger). Mi-am făcut un ceai negru și am ieșit pe ușile SCC-ului împins afară de bipurile sistemului de securitate la trecerea badge-ului prin fața senzorului.
Cu geaca descheiată trag o gură mare de aer, cobor încet scările și arunc privirea în dreapta… Banca era liberă, uscată și gata să mă îmbrățișeze așa că nu i-am rezistat chemării. A fost primul moment de când m-am angajat în care am ieșit afară cu o cană de ceai să mă așez pe bancă. Vântul adia ușor, dar nu îndeajuns ca cele 6 grade să îmi răcească băutura, așa că am sorbit ușor, am mai luat o gură de aer, m-am eliberat de stres și m-am întors la lucru.
La ora 4 am făcut iar pe șoferul, pe timpul și pauza mea, dar, din nou, nu am regretat… Pur și simplu mă bucuram că lumina soarelui îmi gâdila retina prin parbrizul murdărit de această pseudo-iarnă. Din nou la muncă, nu a mai trecut mult timp și s-a făcut ora 7, ora la care eu am intrat în weekend! Nu m-a supărat să mai fac un serviciu unui om în fața căruia merită să spui „jos pălăria”, ci chiar m-a încântat faptul că aveam să vorbesc față-n-față cu cineva de la muncă spre casă și am avut norocul de a nu petrece prea mult singur cu mașina, ci doar cât am avut nevoie, pentru că Beatrice m-a asistat.
După ce am ajuns acasă pentru a lăsa acolo ultima mea legătură cu locul de muncă sau cu trecutul (geanta cu pixul, agenda și toate mărunțișurile) pentru a mă putea relaxa alături de persoana iubită, am mers în PubS 3 unde trecutul și prezentul m-au urmărit încât am ajuns să îmi salut foști și actuali colegi (bine, actuali colegi de la altă echipă) și să mă întorc la masă cu ea pentru a nu știu câta oară într-un an și 7 luni, de fiecare dată cu zâmbetul pe buze și gata de un nou schimb de energii pozitive. Mi-am „respectat” și obișnuința de a alerga „100 de metri – mașină” pentru a-mi recupera telefonul de pe portieră și am putut glumi cu un bun tovarăș.
Acum, după un alt drum și o parcare perfectă, stau acasă, mă liniștesc după o săptămână cel puțin interesantă și ascult muzică bună. Ce n-aș da ca fiecare weekend să înceapă așa de bine 🙂
