Libertatea de exprimare și „ce dorește publicul”

În dezbaterea de ieri, unul din subiectele fierbinți a fost libertatea de exprimare și limita libertății de exprimare. Am căzut cu toții de acord că această libertate trebuie îngrădită, că trebuie condiționată sau că trebuie discutat mai în amănunt termenul „exprimare”.

Problema este că lumea cere, lumea cere scandal, lumea cere acele caricaturi, lumea cere ca persoanele publice să fie făcute în fel și chip, oamenii adoră mondenitățile, minciunile, rasismul, pentru că nu au pe ce da vina când  ceva în lume merge prost. Astfel religiile (care aduc răspunsuri la tot mai multe) profită de pe seama oamenilor și se depărtează de dogmele lor, știrile devin „Breaking news – X-ulescu, om de afaceri, a mers la prostituate”, copiii devin tot mai spălați pe creier de către noile desene animate care numai să stârnească imaginația nu sunt în stare (spre deosebire de violență), iar oamenii involuează psihic pentru că deja s-au ridicat prea mult și era nevoie de o bâtă-n cap.

„Reprogramarea” oamenilor decurge foarte bine, ei devenind consumatori de rahaturi televizate, de povești pe Facebook, de bloggeri experți în relații, de glumeți cu prea mult timp liber și de cimpanzei plătiți pentru a scrie ce zice patronul (analogie cu code monkeys) care nu fac altceva decât să zică „X cântă ca o capră” „Y este o cioară” „Z și-o trage cu tot studioul”. Deja este prea târziu, iar dacă le retragi oamenilor dreptul de a-și lua porția zilnică din drogul monden țipă că CNA-ul (foarte permisiv în opinia mea) este o instituție mizeră care cenzurează informația „de calitate”. Au uitat că există cărți, că există teatru, concerte, AER LIBER, că există ISTORIE care nu trebuie repetată, că există viață și informație în afara acelei părți din mass-media care îi hrănește zilnic cu lingurița de prostie