Singurătate… Sau nu…

Trezit într-un infinit fad, gol, lipsit
De lumină sau viață, realizez sec
Că m-am pierdut, că m-am pitit
În mine. Și clipele, zilele trec…

Acum plec de nicăieri, pășind pe nimic,
Pe același nimic prin care mă plimb difuz
Pe același nimic pe care-l respir frenetic…
Același… Și caut, dar n-am pe cine să acuz.

Să fie oare-acesta un ideal, un scop
Pierdut? Să fie oare „rău” sau „bine”?
Sau doar mi-e drumu-ngreunat de-un hop
Și bruscate, zguduite gândurile-mi line.

Mai fac un pas și cad departe… Cad
În lumea minții mele-uitate, aciuate
De frică, de dorință, de cerul fad
Și încerc a ucide crud sentimentul de singurătate…