„Mi-e dor…”

Obișnuit pierdut departe, dincolo de nori,
Suflet slăbit în urcarea-i spre cer…
Un peisaj de basm între zeci de sori
Este uitat din nevoie, fără dorință, țel.

Mi-e dor să calc din nou pe-o lume
Fără viață în setea-mi de aventură,
Mi-e dor să cad iar jos, să am un nume,
Să repar greșeala, să pun sare pe arsură.

Mi-e dor să car din nou în spate o povară
Pentru a trezi la viață suflete picate,
Mi-e dor să merg, să stau o zi, o seară
În lumea mea, singur, între gânduri uitate.

Și mi-e dor să urc anost un munte de lumină
Să mă întind în brațele seci ale naturii
Mi-e dor să regăsesc tainica privire senină
Să simt cum mă lovește gheara creaturii.

Dar mi-e dor… De mine, de aer, de viață
Să văd cum cad iar din văzduh crâmpeie
Să simt că zbor, că stelele-mi bat în față
Să merg din nou pe-a sufletului meu alee.