Din seria „frumoasă țară, păcat că e locuită”

Întors acasă dintr-o excursie plănuită (cel puțin parțial) încă dinainte de admiterea la facultate, am ajuns să trec prin toate pozele și să-mi amintesc toate momentele prin care am trecut în această săptămână.

Peripețiile au început încă din Bacău când, cu câteva ore înainte de a pleca am fost sunați de la pensiune cum că „suita pe care am rezervat-o la Durău a fost inundată și nu ne mai poate caza”. Soluție de urgență – Sună la oricare alte pensiuni și caută, indiferent că sunt în Ceahlău și nu în Durău. În mai puțin de 30 de minute problema era rezolvată, iar peste alte 2 ore, cu portbagajul plin am plecat în săptămâna prin țară.

Traseul inițial a fost Bacău – Durău – Sovata – Cârțișoara (via Sighișoara) – Curtea de Argeș – Sinaia – Bacău (via Brașov), iar totul a mers normal…

Durău – Cazați fiind în Ceahlău, am plecat în ziua 2 (după o noapte de grătar) cu mașina până la intrarea în Parcul Național „Ceahlău” și de acolo am plecat pe jos. Urcarea până la Fântânele a fost încălzirea (una nu foarte bine primită), dar ne-am descurcat și am trecut mai departe. Înainte de a ajunge la Toaca am luat decizia să ne oprim și să mâncăm ca să mai prindem ceva energie și să putem urca ultima parte cum trebuie. Ajunși pe Toaca, frica mea de înălțime și-a făcut simțită prezența, dar nu îndeajuns cât să mă facă să mă opresc din drumul meu. Problema cea mai mare a fost coborârea spre cascada Duruitoarea, dar am ajuns bine la poalele muntelui, întregi, dar obosiți.

Ziua următoare am plecat spre Sovata, iar ploaia ne-a mai răcorit puțin pe drum. Când am ajuns în localitatea Sovata am găsit și o pensiune la care am rezervat locuri pe ultima sută de metri… Și nu am regretat, chiar dacă era destul de departe de stațiune… Pensiunea era destul de nouă, foarte curată și am avut și norocul de a ne caza alături de oameni de gașcă cu care am putut să ne petrecem o seară. Din nou, nu au putut trece cele 2 zile fără vreo pățanie, așadar: ne-au fost furate pastilele de gheață (pentru lada frigorifică), am fost rugați (de alții abia cazați) să dăm muzica (care și așa era la un volum acceptabil) mai încet (la 8 seara) și era să dăm nas în nas cu un urs 😀

Dimineața, când eram pe picior de plecare, am primit o veste minunată – aveam pană… DUMINICA. Cea mai apropiată vulcanizare pe traseu (cu program duminica) era la Sighișoara așa că până acolo, rezerva a fost „sfântă” și am reușit să reparăm problema. Evident că am vizitat și Sighișoara (turnul cu ceas și treptele), dar a trebuit să plecăm mai departe pentru că urma să înnoptăm la Cârțișoara.

Cum, din nou, nu pot trece 2 zile fără o pățanie, ziua următoare am plecat spre Transfăgărășan pe o ploaie torențială. Ne-am oprit la Bâlea Cascadă, la Poarta Geniștilor și aproape de Bâlea-lac. Când am ajuns în vârf, ceața era atât de groasă încât am ratat intrarea în parcare și am plecat prin tunel. Vidraru a fost următoarea oprire care a durat mai mult de 2 minute, apoi am început să cădem pe gânduri în legătură cu Sinaia. La Curtea de Argeș, însă, în timp ce luam masa, deși eu am fost mai reticent inițial, toți 4 am fost de acord să schimbăm traseul și să mergem la… Costinești. Era 5 după-amiaza, abia trecuserăm Transfăgărășanul, eram la Curtea de Argeș , dar am decis să mergem la mare. Perfect! Ce ar putea merge rău. Am găsit cazare așa că nu ne-am mai uitat în urmă decât la apusul care ne-a prins pe drum.

La mare am prins și o zi de plajă, și câteva ore bune de plimbare, așa că nu am regretat că am întins puțin (mai mult) traseul și ne-am bucurat de vremea mult mai frumoasă decât în restul țării. Drumul spre casă a lăsat un gust ușor amar pentru că am fost martorii urmărilor a 5 accidente, iar un nesimțit ne-a blocat mașina pe Pictor Aman (dacă vă zic cum am scăpat, ori nu mă credeți, ori o să ziceți că a fost greșit ce s-a făcut). În final totul a fost frumos, am ajuns acasă și ne-am reluat viețile „normale” pe o vreme cu vreo 10 grade mai rece decât când am plecat.

Concluzia acestei săptămâni – Avem o țară minunată, dar unii indivizi reprezentanți ai României contemporane ne fac să ne amintim că poporul nu se ridică la nivelul resurselor, la nivelul țării.