L-am văzut pe Grey
Îndemn: nu mă judecați pentru că am văzut filmul. Dacă faceți asta, vă rog să apăsați CTRL+W. Nu e ca și cum am citit cartea și voiam să văd filmul, sau am fost hipnotizat de „val” sau orice altă idee stupidă, ci doar am făcut un cadou și, oricum, dacă nu vedeam filmul atunci, sigur il vedeam altă dată cu aceeași persoană pentru că a fost ideea mea.
De asemenea am avut curiozitatea să văd de ce este atât de interesant curentul 50 shades, așa că „de ce nu?”, melodiile comerciale mi se bagă pe gât și le suport, deci asta e o nimica toată. Repet, nu am citit cărțile, nu am citit review-uri cap-coadă, nu am urmărit subiectul, ci doar am cumpărat biletele și am mers la film.
Încep prin a spune că nu este un film pentru oricine, mai ales că nu mulți sunt în stare să-i înțeleagă ideea și categoric, nu este un film care să fie văzut cu familia. Povestea începe de nicăieri și se ajunge repede într-un punct tensionat (scena urcării Anastasiei în lift), nu există o expozițiune concretă și clișeele dau pe afară. Toată acțiunea decurge parcă prea sec până în punctul în care Grey spune simplu: „I don’t make love. I fuck”. Acela este momentul în care filmul intră cu adevărat în ideea care a făcut atâta vâlvă cu cartea și de aici parcă totul a fost văzut în trailere.
Scenele de sex au fost jucate destul de slab („She was faaakiiiing” – Freelancers), Anastasia fiind fata neexperimentată care se excita la fiecare gest fizic de-al lui Grey și, totodată, aceeași „fată mare la măritat” care a cedat din prima avansurilor. Personajul este plat, exagerat de privat de putere de decizie, prea ușor de manipulat și controlat în ciuda descrierii inițiale și genul de fată pierdută în cărți visând la romanțe.
Grey este un personaj aflat la capătul celălalt din mai toate punctele de vedere, este genul de „bărbat perfect”, lipsit de sentimente și adept al BDSM. Ascunde foarte multe detalii de-a lungul filmului, detalii neclarificate până la final (deci, e clar, vor veni și următoarele părți) și este, probabil, cel mai controversat personaj al acestui început de an.
Filmul a fost destul de slab, lipsit de continuitate, lipsit de un fir central al acțiunii, lipsit de un sfârșit mai de doamne-ajută și, deseori, exagerat. Pentru a închide gura curioșilor, nu, nu a fost niciun abuz în acel film, mai degrabă șantaj psihologic, dar din ambele părți (mai mari șantajiști sunt ăia care te amenință „dacă suni la poliție, îți rup capul”). Doar standardele, forma și cerințele erau la alte nivele, în rest totul este cât se poate de apropiat zilelor noastre și m-a lăsat rece faptul că nu au încercat să pună accent pe ideea asta.
Acum, le recomand tuturor celor care au atacat filmul și cartea să vizioneze Nymhomaniac și să renunțe la poziția de fetiță/băiețel cuminte și alert/ă pe care au luat-o în fața acestei, pot spune, imagini seci despre o relație instabilă/imposibilă bazată pe sex și orgoliu și să se uite în istoricul cărților citite/browserului web în care, pun pariu, există sau au existat chestii mult mai „hard” decât 50 Shades.
Notă –
