„Dar de ce nu-i luați acasă?”
Sâmbătă mă plimbam între Stadionului și Theodor Aman pe Aleea Ghioceilor, un mic paradis al câinilor fără stăpân pentru canalele calde de la suprafață și în dreptul porții de la școala Miron Costin, o doamnă mai scundă de statură, purtând o geacă groasă de un roșu incredibil de aprins, oferea unui patruped vesel ceva să bage la ghiozdan, că săracul nu avea banii să cumpere porția zilnică de proteine pentru a lucra în continuare corpul la sală.
Prima mea reacție la adresa doamnei a fost să îi spun cu cea mai mare politețe: „Dar luați și câinele acasă, vă rog!”. Mamiferul biped s-a întors la mine, mi-a oferit o privire dură și care își căuta siguranța, după care a făcut stânga-mprejur și a mărit pasul de parcă eram nu-știu-ce violator în serie neprins de poliție. Am urmărit-o de partea cealaltă a trotuarului cum nu avea curajul să privească în urmă de frică să nu-i văd fața, bănuiesc…
La cum crăpa gheața sub ghetele mele, cred că îmi auzea pașii pentru că zici că după fiecare 20 de pași comuta într-o treaptă superioară de viteză. Ajuns la destinație, am urmărit-o cu privirea pe ființa îmbrăcată în roșu până și-a pierdut pașii după ultima treaptă de pe scările care duceau lângă biserica Precista.
Ca să vezi, unii bipezi sunt animale până la capăt
