Adolescenții devin copii cu prea puțină imaginație

Asta e concluzia la care am ajuns recent după ce am luat „lanțul întâmplărilor” de la Răzvan… A fost un an școlar plin: vreo 3 sinucideri, o tentativă de suicid (sau de atragere a atenției), o fată paralizată de un incompetent cu o „ascuțitoare”, o încercare de evadare ca în filme dintr-un cămin care s-a terminat tragic și cine știe câte altele.

Titlul acestui articol spune deja prea multe. În primul rând, adolescența este, cel puțin în zilele noastre, o perioadă foarte dificilă, o perioadă în care cei în cauză primesc prea multe opțiuni și, uneori, deși admit că au puterea de a alege corect, nu o au și ajung să facă (cel puțin) un pas greșit. Și din această „chestioară” nu sunt decât 2 căi: una a maturizării (maturizare forțată sau voită) și una a încercării de întoarcere la copilărie.

Așa ajungem să avem din nou în fața noastră copii cu putere de decizie care pretind libertatea și protecția unui copil și mintea unui adult. De aceea auzim de Schumacher de Bacău, Spiderman de Bacău, „artiști neînțeleși” și tot felul de visători care vor totul mură-n-gură. Și asta e o problemă, pentru că, după ce ajung să nu facă nimic se trezesc că nu mai au de ce să trăiască. „Sinucidere din dragoste”, „sinucidere din cauza părinților” și toate aceste motive stupide, temporare sunt, efectiv, niște pretexte neînsemnate pentru a renunța, iar cei ce se sinucid nu cred că pricep ce înseamnă moartea de văd din asta o variantă.

Pentru toți cei cu astfel de tendințe, le recomand să citească una din puținele cărți pe care le-am citit (hai, omorâți-mă că nu sunt un cititor înrăit), „Viața morților e în noi” – Lorette Nobecourt. Este o carte dificilă, dar oferă o perspectivă a morții la diferite vârste și, zic eu, poate vă va face să realizați în ce vă băgați când mai ziceți „dacă mor, ce?”…