„Suicidul perfect”

Sau „cum faci pe cineva apropiat să sufere”… Nimeni nu știe, la ora actuală, motivul exact pentru care Andrei Cobuz a hotărât să-și arunce amintirea în curentul Bistriței, dar nimeni nu poate nega, după ce construim puțin firul evenimentelor, că a fost ceva gândit și, probabil, premeditat. Ce pare, la prima vedere, o sinucidere dintr-o anumită frustrare, este, de fapt, ceva „creat” să producă suferință, să pună întrebări, să ASCUNDĂ frustrări și să atragă atenția.

După descoperirea cadavrului au tot apărut întrebări: „de ce a făcut asta?” „de ce nu s-a aruncat la Șerbănești?” „Ce a umplut paharul?” „De ce avea buletinul?”. Așa că, singura cale de a afla câteva chestioare e să încercăm să gândim puțin ca el. Deși intriga e necunoscută, a fost fie un impuls, fie ceva ce a umplut paharul. Acesta a ales să facă ceva ca să nu mai fie, să facă zile fripte cuiva (prin dispariția lui), dar s-a gândit că, eventual, va ieși la suprafață, așa că a făcut treaba ușoară anchetatorilor și și-a pus buletinul la el. Cea mai simplă modalitate a lui de a muri a fost înecul (având în vedere că sunt voci care spun că nu știa să înoate), deci trebuia să fie undeva de unde să nu scape de apă, iar locul cel mai potrivit este un canal de fugă. Gantera din spate a fost de asigurare. Din moment ce hainele ude deja îngreunează înotul, câteva kg în spate deja pun probleme, mai ales în circumstanțele de mai sus.

În concluzie, a vrut să dispară, să moară „în pace”, să facă pe cineva să sufere un timp, ca, mai apoi, să apară dovada finală, cu toate indiciile „la purtător”. Iar toate astea reprezintă rezultatul tuturor frustrărilor adunate de-a lungul timpului de un om care nu era încă bine copt, care, poate, nu și-a găsit rostul și a vrut să renunțe. Dumnezeu să-l odihnească, iar acest lucru trebuie să alarmeze într-adevăr comunitatea să renunțe la ideea că „un copil bun nu ar face nimic rău vreodată”.