Timișoara…
După (aproape) o săptămână petrecută în cea mai vestică reședință de județ a României nu am reușit să-mi conturez o idee concretă (la această „pană de idei” a contribuit și vremea posomorâtă), astfel că vă prezint câteva „frânturi” din părerea mea ușor vagă… În primul rând, prima impresie (care la mine nu contează foarte mult), a fost destul de tristă, gara din Bacău fiind superioară din punct de vedere structural, dar nu stau să critic un oraș după o clădire… După ce am ieșit din gară am întâlnit același peisaj dominat de curățenie pe care l-am întâlnit și când am staționat câteva ore în Timișoara în drum spre experiența „Ravensca”, dar un spațiu foarte degajat, deci și aer curat.
Încă buimac după drumul zbuciumat cu CFR-ul, am mers la liceul în al cărui internat eram cazați, iar până acolo nu am apucat să văd mai nimic. Prima imagine „pe viu” a Liceului Pedagogic „Carmen Sylva” a fost de-a dreptul impresionantă. Am văzut câteva poze pe internet, dar în realitate mi s-a părut de-a dreptul genială arhitectura, zvonurile cu faptul că acel liceu fiind bântuit contribuind la imaginea spirituală a liceului, mai ales când ușile gigantice (cred că aveau vreo 3 metri înălțime) s-au deschis să ne primească, holul fiind cuprins de o liniște ciudată… (ok, hai că nu vă mai sperii)
De acolo am mers la pas spre gară, în ideea de a cumpăra bilete pentru întoarcere. Ciudat, orașul mi s-a părut destul de liniștit, dar GOL… Acea alcătuire degajată a orașului ne-a făcut să credem că nu mai ajungem prea curând la destinație, dar după încă o vizită la gară am pornit (tot la pas) spre Iulius Mall. A început să mai și plouă, dar noi, lotul băcăuan, plini de determinare, am izbutit să batem tot drumul până la Iulius… Ei bine, acolo era „altă viață” sau mai exact, era viață. Parcă tot orașul era strâns acolo, toți erau voioși și plini de fericire.
Drumul înapoi spre liceu a fost făcut tot pe jos, ca mai apoi să trebuiască să ne cărăm picioarele spre festivitatea de deschidere. Piața Victoriei a fost trezită la viață în acea zi de către loturile județene la Informatică, pe când vremea parcă era împotriva vreunui zâmbet. Clădirea Operei nu era singură „o operă de artă”, ci făcea parte din întregul Pieței Victoriei, un loc plin de istorie, minuni arhitecturale și… porumbei (cu care m-am întâlnit în ziua a 4-a).
Un alt lucru reprezentativ pentru Timișoara este Bega, singurul râu canalizat pentru navigare și podurile peste acesta (după wikipedia – 14 la număr). Am avut șansa să trec râul și într-un mijloc de transport, dar și pe jos (părea cam umflat totuși, dar nu asta e ce contează).
Ce pot spune? Orașul e mare, frumos, liniștit, întortocheat, oamenii sunt politicoși, accentul face parte din farmecul zonei geografice DAR (logic că există un „dar”)… Fetele, domn’le, fetele nu sunt nici pe departe ca cele din zona Moldovei și PUNCT.
P.S. Nu am zis nimic despre centrul vechi, dar las poza să vorbească.
