Primele impresii de peste granita
In primul rand scuzati lipsa diacriticelor, dar am o scuza foarte buna, nu este calculatorul meu si… nu am laptop (inca). Acum sa incep.
Drumul spre Bucuresti a fost ok, cu exceptia prostiei unor colegi din trafic care dadea pe afara… Am plecat din Bacau pe la 6-6:30 si am ajuns pe la 10. Dupa ce am lasat masina la o pensiune ce are si parcare, un domn (nu stiu daca patron, administrator sau simplu angajat) ne-a facut transferul la aeroport. Inainte sa ajung acolo, surpriza: am uitat telefonul in masina asa ca, am mers din nou la pensiune cu masina de transfer, dar inapoi am mers pe jos, prin caldura dogoritoare ce incingea pana aproape de punctul de topire asfaltul de pe DN1.
Abia apoi am realizat cat de devreme am ajuns… Era ora 10-11 si aveam avion la ora 16:30! Astfel am avut timp sa admir cel mai mare aeroport din Romania, in toata splendoarea lui. Am ramas impresionat de cat de bine este realizat, antifonat si asezat, dar si cat de mare este in comparatie cu acea piticanie din Bacau. Dupa alte 2 ore de privit panoul cu destinatiile si informatii despre starea check-inului, intr-o plictiseala stresanta (da, se poate) si intr-un frig siberian (se intampla o data in Romania sa se faca ceva bun, si aia e aerul conditionat din aeroportul Henri Coanda), am decis sa renunt pe moment si sa rezolv o integrama. Intr-un final, undeva in jurul orei 14 a aparut destinatia “Valencia” si mesajul “checkin open”. Am facut check-inul, am mancat o pizza undeva la etaj si am plecat spre controlul pentru intrarea in “zona libera”. Din fericire, nu am oasele dintr-un aliaj de metale, deci stiu sigur ca nu sunt un robot, astfel ca am primit permisiunea de a iesi de pe teritoriul Romaniei si a intra pe un teritoriu neutru, inchis, unde daca vrea cineva sa te prinda trebuie sa fii dat in cautare de interpol. Aici toate preturile erau atat in lei cat si in euro (era evident), iar accesul la porti se facea simplu si usor prin aceasta zona.
Dupa inca cateva zeci de minute de asteptare care nu mai dadea semne de a se finaliza, ne-au fost verificate bagajele de mana si am intrat in avionul cu varful roz, mijlocul mov, iar coada si aripile albe (presupun ca ati ghicit deja ca este vorba de compania Wizz Air). Confortul nu putea fi garantat 100% la low cost, dar scaunele au fost chiar confortabile, stewardesele mereu gata sa iti sara in ajutor, iar curatenia era mai mult decat la locul ei. Dupa o decolare destul de usoara, urmata de niste turblente, avionul s-a stabilizat si am putut sa vedem cat de mare este capitala Romaniei. Am ajuns relativ repede deasupra portilor de fier si de acolo somnul s-a instalat, iar activitatea numarul 1 pentru mine era cascatul. Si ca sa adaug o nota de amuzament, sincer intrasem in pielea acelui om trist din filmele cu prosti cand o fetita de maxim 7-8 ani a inceput sa-mi loveasca scaunul cu picioarele, iar tatal ei “incerca” sa o linisteasca. Dupa ce am trecut de Italia (incluzand Sardinia) am asteptat cu nerabdare aterizarea in Valencia, care a avut loc dupa ce urechile imi pocneau pur si simplu de la diferenta de presiune.
Inca din avion, prima impresie despre Spania a fost foarte buna, concluzie trasa dupa ce am vazut plaja (curata, de altfel), dar si un nod rutier alcatuit din 2 sau 3 autostrazi si tot atatea drumuri nationale. Ajuns la aeroport, care, de altfel, nu era nici pe departe la fel de mare si de spectaculos ca cel din Bucuresti am mers spre Chiva, un “sat” care face sa planga orice oras mic din Romania prin felul lui de a exista, prin infrastructura, prin civilizatie.
Maine voi “face cunostinta” cu plaja, sper si poze, fiti siguri ca vor aparea…
